Împreună putem face pentru un orfan, mai mult decât statul!

Împreună putem face pentru un orfan, mai mult decât statul!

Iulia Biriş nu s-a născut sub o zodie norocoasă. Nici măcar sub o zodie normală. Soarta a lovit-o din plin încă de când a apărut pe lume. La început, în primii ani de viaţă din orfelinatul care i-a devenit casă, nu şi-a dat seama cât de lovită fusese. Îşi spunea că asta este normalitatea. Să se îmbrace din hainele de căpătat venite ca ajutoare. Să mănânce ce i se pune în faţă, mâncare proastă şi puţină. Să fie una, cel mult două persoane care să îi supravegheze pe copii. Nu să-i îngrijească. De îngrijit, trebuiau să se îngrijească singuri. Ci să-i supravegheze, ca pe nişte condamnaţi. Apoi a mai învăţat ceva. Că pumnul era cel care făcea legea în orfelinat. Câteodată pedpesele corporale ale supraveghetorilor, enervaţi că fără voia ei făcuse o greşeală, dublate de corecţiile celor mai mari, atunci când supraveghetorii nu erau de faţă. Aşa a deprins „întrajutorarea”. Să împartă ce are cu un apropiat. Nu din bunătate, nu din dragoste pentru colega de orfelinat, ci impusă de „legea pumnului”. A aflat că trebuie nu să împartă de bună voie ce are cu cineva la care ţine, ci că i se ia, i se smulge o parte din puţinul pe care îl are, de către cineva mai puternic decât ea.

Începutul acesta de drum în viaţă ar fi trebuit, aşa cum se întâmplă cu majoritatea copiilor crescuţi la orfelinat, să-i mutileze sufletul. Cu Iulia Biriş s-a întâmplat altceva. A fost lupta ei cu nenorocirea. O luptă începută de una singură. O luptă cu violenţa, cu nepăsarea, cu lipsa de empatie, cu duritatea de a supravieţui în faţa tuturor acestor încercări. Şi a biruit. A ieşit victorioasă dintr-o bătălie pe care cei mai mulţi dintre copiii, crescuţi la orfelinat, o pierd. Nu şi-a lăsat sufletul mutilat de lupta pentru supravieţuire.

Arma ei cea mai de preţ a fost talentul de a scrie. Armă pe care a descoperit de la o vârstă foarte fragedă că o are, şi pe care a folosit-o din plin şi cu eficienţă.

Şi a venit ziua de 8 Martie. Serbare! O serbare tristă. O sărbătoare a mamei, la care participau nişte copii care fie nu aveau mame, fie fuseseră abandonaţi de acestea care nu voiseră să mai ştie nimic de ei.

Iulia Biriş a arătat atunci că tocmai câştigase bătălia pe care o dusese atâta timp. A fost, ca o reprezentaţie de gală pentru care se pregătise demult, fără să ştie că va veni vreodată. A recitat. A recitat o creaţie proprie. O poezie. O poezie despre mama pe care nu o cunoscuse niciodată, dar şi-o închipuise în fiecare noapte înainte de a se culca în colţul ei din dormitorul comun al orfelinatului. Şi a câştigat un premiu. Premiul întâi.

Iulia Biriş împlineşte în curând vârsta la care, conform legii, nu mai poate fi ţinută în orfelinat. Trebuie să lase locul altor loviţi de soartă. Ce şanse are în viaţă, atunci când va fi scoasă pe uşa căminului, într-o lume pe care nu o cunoaşte? Practic, niciuna. În afară, desigur, de cele care duc la pierzanie foarte repede şi care o pândesc chiar la colţul străzii pe care se află orfelinatul: droguri, prostituţie, trafic de carne vie, sechestrare, violenţă.

Fundaţia „Maria Ionaşcu” şi-a pus ca prioritate a activităţii sale caritabile, să nu lase să se risipească victoria, asupra răului, pe care a avut-o Iulia Biriş. A decis să nu o mai lase singură în lupta cu viaţa. Să-i fie alături. Şi vă cheamă şi pe dumneavoastră, oameni cu inima bună, să-i fiţi alături Iuliei Biriş. Atunci când va fi scoasă pe uşa orfelinatului, să nu fie prada traficanţilor şi proxeneţilor. Să aibă unde merge. Unde sta. O casă. O căsuţă a ei. Unde să-şi întemeieze familia la care a visat dintotdeauna şi copiii pe care nu-i va abandona niciodată.

Suflet lângă suflet, pentru Iulia Biriş. Nu vrea nimeni să-i construiască o vilă. Nici măcar nu vrea să-i achiziţioneze un apartament de lux în vreun rezidenţial. Ci o casă modestă, sau un apartament simplu, într-un bloc. O casă mai mult decât o locuinţă. O casă simbol, oricât de modestă ar fi ea. Un simbol că împreună, noi, oamenii simpli, putem face mult mai mult decât face statul cu bugetul şi armata lui de funcţionari.

Noi putem pune umărul cu cât avem, cu cât ne prisoseşte, la începutul unui drum în viaţă. Un drum normal, pentru un orfan lovit de soartă încă de la naştere, dar care a câştigat bătălia cu soarta potrivnică.